Tabloul (secţiunea CUVINTE DE DAT)

Pe luciul apei plutesc ambalaje colorate şi frunze. Nu-mi pot lua ochii de la o sticla  de CI-CO, pare veche..cam de 20 de ani.Acum avem Cola, Fanta, Sprite, Mirinda şi ce-o mai fi.
Am venit cu prietena mea  la grădina ei de zarzavaturi. Printre tufele crescute anapoda lângă pârâu, rochia îi iese în evidenţă ca o nepotrvire stângace. Întotdeauna poartă rochii, mi-a spus că aşa trebuie să arate o femeie.
E nemăritată şi îşi îngrijeşte tatăl, fost miner pensionat pe caz de boală.
Când se apleacă sau se ghemuieşte ca să culeagă castraveţi, îşi adună rochia între picioare.Are pulpe groase şi glezne subţiri de balerină. Spatele i se unduieşte în bătaia razelor ca nisipul din deşert.
Întoarce capul şi mă vede cum o privesc.Zâmbeşte. Un zâmbet pe care îl oferă mamele ca răspuns la întrebarea :  de unde vin copii ? Nu am văzut-o niciodată cu părul desfăcut, încă.
Dar am ghicit mereu în zulufii arămii purtaţi după ureche, că ar avea părul creţ sau cel puţin ondulat. Urechile mici şi negăurite, sunt singurul semn de copilărie rămas in femeia cu forme perfecte.
Încă mă priveşte. Se ridică şi îşi şterge cu dosul palmei, fruntea. Coşul e deja plin, semn că se apropie plecarea. Îmi face semn şi eu mă ridic greu, trădată de picioarele-mi amorţite.Când ajung în dreptul ei , îmi asează o mână pe după umeri.

Femeia

E înaltă, iar capul meu nu îi ajunge decât până la sâni.Are palma atât de caldă.Ridic privirea şi întâlnesc mugurele întărit sub rochia de vară. Întorc ruşinată capul, dar ea mă observă : "O să ai şi tu când ai să creşti !"şi zâmbeşte în acelaşi fel, protector.
A fost utima dată când mi-a vorbit.
Peste câteva zile am văzut-o de la fereastră, aplecată peste geamul unei maşini. Avea la picioare o valiză de lemn învechită. şi purta o rochie verde închis, ce i se zbătea la glezne agitată de vânt.După câteva minute a deschis portbagajul şi şi-a aruncat valiza înăuntru.
A urcat pe locul din dreapta şoferului apoi şi-a desfăcut părul.
Era aşa cum mi-l imaginasem,arămiu cu bucle mari şi sfidătoar. Arăta ca o domnişoară de oraş. Pentru câteva secunde am avut impresia că m-a privit,apoi maşina a plecat cu un hurdugănit, lăsând în urmă un fum gros.
N-am mai auzit nimic de ea.
 Mama spunea că s-ar fi mutat la oraş cu un băiat din satul vecin.
Peste câţiva ani, vizitam galeria unde îşi expusese tablourile un bun prieten. Nu voiam să fiu acolo aşa că mă plimbam plictisită pe coridoarele luminate difuz.
Acolo,sub o lampă cu lumină aurie, am revăzut ultima imagine ce îmi rămăsese din copilărie.Fata de lângă maşina roşie. Aşa cum fusese întotdeauna, un cordon între mine şi satul în care crescusem.
Am cumpărat tabloul, bineînţeles. Trei ani l-am cărat după mine, ca un trecut de care nu poţi să scapi, fiind studentă şi chiriaşă. Până la urmă l-am abandonat în casa unor bătrâni care mă considerau fata lor , agăţând de el şi copilăria mea.
Libertatea pură şi tăioasă, pe care o simţisem când am văzut părul desfăcut al fetei, n-am mai întâlnit-o niciodată. S-a stins ca ultima lampă din galeria de artă, lăsând în urmă o clipă de căldură plăcută.
Acum am 30 de ani şi 2 copii. Tânjesc uneori după tabloul abandonat pe peretele înflorat al bătrânilor şi mă întreb ce s-a ales de el.