Am găsit într-un braţ de cărţi al unei colege, una mai " strălucită " şi m-am gândit s-o adopt in următoarea săptămână. Am dus-o acasă, i-am oferit adăpost, iar ea mi-a redeschis apetitul şi mi-a redat încrederea în propriile-mi minţi.
Deşi este un roman a cărui acţiune se desfăşoară într-un ospiciu, începutul nu este exaltant sau nu reuşeşte să mă prindă îndeajuns.
Notă: Pacientul din al cărui punct de vedere este relatată acţiunea (deocamdată) trăieşte un continuu deja-vu : fiecare gest sau personaj trebuie să-i amintească de un moment din trecutul său. Sunt tare curioasă cum a ajuns acesta la ospiciu.
Şi un citat, ca idee :
" < cronicii> sunt nişte maşini cu defecte ascunse ce nu mai pot fi reparate, defecte înnăscute ori apărute după ce ani de zile s-au năpustit cu capul înainte în tot ce-i tare şi solid, încât atunci când spitalul dă peste ei, în cele din urmă, îî găseşte sângerând rugină în vreo parcare uitată. "
Notă : este cumplită teama pe care "acuţii" o poartă când îi văd pe "cronici", dar mai dureroasă e ameninţarea Sorei-Şefă, care le spune că dacă nu vor coopera, vor "sfârşi de cealaltă parte ".
Notă: Deşi mă confrunt cu un ospiciu, sunt surprinsă de faptul că fiecare pacient ştie ce are de făcut încă din primele minute ale zilei. totul este organizat şi urmează cu stricteţe nişte reguli nescrise.
La terapia de grup, întâlnim deficitul de atenţie pe care R. P. McMurphy îl tot manifestă şi dorinţa acestuia de a fi văzut de ceilalţi în maniera în care el crede că se simte. Spre exemplu: " Arăt eu a om întreg?".
Sunt încă în curs de lectură. Revin cu note cât de curând!
Hai la citit! :)
